|
„Îi este oare frică României de Rusia? - m-a întrebat la modul sincer, un tânăr intelectual rus pentru care România nu este o ţară complet necunoscută. Bună întrebare, interesantă, i-am răspuns, dar mai întâi să vedem ce înţelegem aici prin România: un înalt demnitar, de pildă şeful statului sau ministrul de Externe, ori un om de afaceri; omul de afaceri sau cutare ziarist ori politolog care se crede, în general, mai informat, şeful Marelui Stat Major sau consumatorul de bere? Apoi: în ce sens frică? Că tancurile ruseşti ar putea pătrunde în România pentru a o ocupa sau că ni se va închide robinetul la petrolul şi gazele ruseşti, că ne-ar putea dicta politica pe care să o ducem, ne-ar obliga să învăţăm cu toţii limba rusă sau alte năzdrăvănii din astea?
Ar fi prea lung -şi de altfel inutil- un răspuns, pe puncte la astfel de întrebări. Dar câte ceva merită totuşi spus. Evident că altfel percepe Rusia un basarabean – din tot mai puţinii care mai trăiesc, care-şi aşteaptă de ani de zile reparaţiile promise de statul român, pentru proprietăţile pe care le-a părăsit când s-a refugiat în 1940 sau 1944 în România, şi altfel percepe Rusia un tânăr care afirmă că în afară de carismaticul lider Putin, de naţionala de fotbal, eventual de Dostoievski, Bulgakov sau Evtuşenko, nu mai ştie mare lucru despre Rusia.
„Frica de Rusia” nu este o idee nouă în relaţiile româno-ruse, nici pentru unii oameni politici, nici în mentalul colectiv, din anumite perioade. După semnarea Acordului sovieto-român din 5-9 martie 1918 de către şeful guvernului român Alexandru Averescu, omul politic C.C. Arion îi reproşa acestuia că are „frică de Rusia” şi afirma că „Rusia nu se va mai renaşte”. Generalul Averescu şi-a explicat atunci decizia printr-o replică memorabilă: „Rusia e bolnavă, e foarte bolnavă, dar Rusia n-a dispărut, ea se va însănătoşi. Nouă, o ţară mică, nu ne stă bine să ne folosim de această stare de paralizie în care se află vecinul”. Era în vara lui 1918, când Sovietele, care preluaseră puterea cu numai o jumătate de an mai devreme, găsiseră o Rusie slăbită de primul război mondial şi de revoluţia din februarie 1917.
Două decenii mai târziu, Nicolae Titulescu afirma, în vara lui 1936, că în calitatea sa de minsitru de externe al României, urmăreşte încheierea unui pact de asistenţă mutuală cu URSS, „atâta vreme cât această ţară va duce politica de pace şi prietenie între naţiuni pe care a practicat-o în cursul anilor din urmă”.
Cei ce-şi fac cultura politică, ba chiar şi cultura generală, doar din ziarele româneşti şi cele occidentale, care nu au habar de limba rusă şi chiar dacă ar şti-o, nu prea are ce citi şi unde vedea, la televizor, ceva în ruseşte, nu pot avea decât o imagine vagă, simplistă, dacă nu chiar deformată despre realitatea Rusiei.
Cei din generaţia de dinainte, care ştiu mai multe despre Uniunea Sovietică, despre Stalin şi Hruşciov, despre katiuşe, Laika şi Gagarin, păcătuiesc, nu odată, când confundă Rusia de astăzi cu Uniunea Sovietică de ieri.
Somnul raţiunii naşte monştri, dar şi ignoranţa, şi prejudecăţile pot naşte percepţii deformate. Pe cât de tragică şi nerealistă era, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, speranţa că “Vin americanii!”, pe atât de alarmist era şi zvonul ce se răspândea, din când în când pe vremea lui Ceauşescu, că “Vin ruşii!”
Până la urmă, iată, au venit şi unii şi ceilalţi. Primii, odată cu intrarea României în NATO, cu prezenţa militară americană la Mihail Kogălniceanu (discretă), cu Ford la Craiova, cu filmele şi serialele TV care aproape că monopolizează această piaţă culturală. Ceilalţi, în primul rând, prin firmele şi investiţiile ruseşti în economia românească, apoi prin spectacolele unor artişti şi formaţii din Rusia pe scenele noastre. Apariţiile editoriale, în România, ale unor autori ruşi contemporani sunt rarisime, iar şansa de a avea o plachetă de versuri ale lui Evtuşenko traduse în româneşte (într-un tiraj de buzunar) pare să se fi datorat, în bună măsură, faptului că marele poet apreciază în mod deosebit “cel mai bun vin roşu sec românesc, delicat şi parfumat ca un amurg de catifea (Merlot sau Cabernet)”, cum glumeşte într-un înscris de carte Evtuşenko.
Dincolo de glumă, însă, fapt este că Federaţia Rusă de astăzi este prea puţin- şi chiar eronat- cunoscută, prea puţin familiară compatrioţilor noştri, (reciproca este la fel de valabilă). Necunoscând, îţi imaginezi, fantazezi, construieşti scenarii.
Românii ştiu, în orice caz, că ţara lor este în NATO, alianţă care garantează securitatea fiecărui stat membru, dar şi că Rusia nu face parte din această structură şi că are o idee diferită despre securitatea general-europeană (vezi iniţiativa Medvedev-Putin). Până -şi dacă- conceptul de securitate al Kremlinului va fi acceptat de partenerii euroatlantici ai Rusiei, mai este de remarcat că Moscova de azi nu practică “diplomaţia tancurilor”. Nici chiar în cazul extrem, de război cu Georgia, trupele ruseşti nu au pus sub ocupaţiei teritoriul acestei ţări (pentru Osetia şi Abhazia, Moscova dat propria explicaţie) şi nici nu au răsturnat regimul imprudentului preşedinte Saakaşvili. Dar relaţiile româno-ruse nu trebuie gândite în paradigma unui eventual risc militar, energetic sau de altă natură. Prioritară este lansarea unui demers bilateral, de genul celui franco-german după cel de-al doilea război mondial, care a dus la ceea ce se cheamă acum “reconcilierea istorică” între aceste două mari state europene, ce s-au înfruntat direct, în trei războaie de amploare într-un secol.
A fi vecin cu un stat foarte mare, foarte puternic, n-a fost niciodată situaţia optimă pentru o ţară mai mică. Canada, cât este ea de întinsă, şi de aliată cu SUA în NATO, nu se simte întotdeauna în largul ei cu superputerea de la frontierele ei. Dar, iarăşi, problema nu se cade a fi pusă într-o ecuaţie dramatică. Rusia este interesată, şi ea, de relaţii normale, bune cu România (ca de altfel cu toţi vecinii ei), chiar dacă interesul reciproc al României este mult mai mare. Ceea ce înseamnă, logic, că Bucureştiul este mai motivat să desţepenească relaţiile bilaterale şi, ancorat cum este în NATO, în UE, să întindă punţi de cunoaştere, de înţelegere, de cooperare către Rusia. (05.01)
* * *
* * *
|
Articole de Corneliu Vlad - Director Editorial
| |
